Despre depresie și demoni

Andrew Solomon scrie minunat despre depresia sa în cartea Demonul amiezii. E greu să descrii în cuvinte o lucrare de Pulitzer, dar merită încercarea. Sunt obișnuită cu lucrări de specialitate pe tema asta, dar Andrew face totul accesibil, mult mai ușor de digerat, pe înțelesul cititorului potențial depresiv. Îl ajută să recunoască simptomele esențiale pentru depresia moderată. Atenționează asupra tristeții, melancoliei, dispariției fericirii, incapacității de a te bucura și de a percepe plăcerea, neputința de a iubi si de a primi iubire. Folosește multiple metafore pentru a descrie depresia, de la vița care parazitează copacul, la groaza apropierii de prăpastie. Chiar și Cărtărescu în prefața traducerii publicate de Humanitas se declară fascinat de modul în care surprinde Andrew Solomon esența depresiei, ceea ce e remarcabil, venind de la un tip care are metaforele la el.
Deși autorul declară că a scris cartea pentru a-și ajuta semenii, sunt convinsă că asta a avut și un important rol în propria terapie. Psihoterapia și împărtășirea suferinței cu cineva apropiat este esențială pentru izolarea parazitului care vă sufocă și reluarea unei vieți emoționale acceptabile. Nu multă lume e capabilă să vorbească despre suferința proprie în public, mai ales în scris. Probabil de asta apreciez atât de mult demersul lui Andrew.  Nu neglijați simptomele depresiei moderate, fiindcă cea severă vine cu unele formidabile, greu de suportat, care duc până la suicid. Dacă apelați din timp la un psiholog pentru a vă recomanda serviciile cele mai potrivite, puteți să vă scutiți de suferință.

Hrana care otrăvește

Hrana care otrăvește este titlul unei cărți scrise de Michael Eigen (Toxic Nourishment). O recomand doar celor pasionați de psihologie, fiind poate prea deprimantă pentru cititorul obișnuit. Am să explic imediat. Prima dată când am văzut cartea am fost puțin nedumerită: ce legătură este între hrană și psihoterapie? Însă odată începută, am înțeles foarte repede ce vrea să spună titlul, mai mult decât atât, am regăsit cu ușurință ideile expuse în carte în realitatea vieții mele și a clienților mei.

Eigen se referă la hrana și otrăvurile emoționale pe care le primim în relațiile interumane. Ele sunt atât de bine întrețesute încât ne este dificil, ba chiar imposibil uneori să facem diferența între ele. Problema este atât la nivel personal cât și la nivel social. Suntem inundați de toxine culturale și politice, ne sunt servite otrăvuri emoționale prin televiziune, presa scrisă, produse economice și atitudini politice. La nivel personal sunt două situații, una în care oamenii au un simț clar al otrăvurilor și lucrurilor bune în viața lor, însă în momentele cruciale ei reușesc cumva să se saboteze. La cealaltă extremă sunt cei care au trăit într-o atmosferă atât de toxică încât viața lor seamănă cu un dezastru. Pot fi atât de otrăviți de ura de sine încât se lasă pradă depresiei.

Autorul mai spune că putem fi otrăviți de dragoste în aceeași masură ca și de ură. Cei care sunt otrăviți de ură știu cu ce se confruntă, au delimitat destul de clar răul. Aceia care sunt otrăviți de dragoste dezvoltă o nemăsurată îndoiala de sine. Nu își pot da seama de unde le vin lucrurile rele. Cu toate acestea cei otrăviți de dragoste chiar sunt iubiți. Părinții își văd copiii ca fiind foarte prețioși, niște îngeri și vibrează la fiecare miscare a lor. Sunt părinți care supraestimează copilul și așteaptă prea multe de la el, care văd adesea în copii extensii ale lor, hrana pentru eul și sinele părintelui. Copilul trebuie să facă față așteptărilor mesianice ale părinților. Astfel dragostea este amestecată cu foarte multe lucruri, controlul anxios, îngrijorarea, ambiția, amenințarea morții, ura de sine. Iubirea părinților nu este pură, ci se combină cu toate celelalte. Copii fiind, până la un punct învățăm să folosim tot ce se poate din nutrienții psihici și să evităm ce este toxic. De obicei reușim mai mult sau mai puțin, dar nu fără pagube. Într-o anumită măsură nimeni nu scapă de toxinele din hrana securizată.

Îmi dau seama că aceste idei pot fi deprimante pentru părinții din noi, și poate relevante pentru copilul din noi. Vestea bună este că Eigen crede că prin terapie putem neutraliza toxinele din viața noastră și astfel putem fi oameni și părinți mai buni. Eu personal am urmat prescripția dată de el, cu rezultate foarte bune. Vă invit și pe voi să încercați o cură de dezintoxicare.

Prinți și prințese

A disciplina este îndatorirea noastră de părinți și aș putea-o rezuma la echilibrul dintre a oferi copilului și a cere de la el. Aud de multe ori la părinți expresia „vreau să-i ofer copilului meu tot ce eu nu am avut!”. Există însă un pericol în spatele acestei afirmații, și anume de a spune „da” mereu, tuturor cererilor adresate de copil. În felul acesta copilul învață că ceilalți trebuie să-i îndeplinească toate dorințele, fără a avea nici o obligație. Creștem niște mici dictatori, dar sub titlul de prinți și prințese.

Sigur că pentru fiecare părinte copilul lui este un prinț sau o prințesa, îi și alintăm în acest fel, însă uităm să adăugăm că sunt așa doar pentru noi și că ceilalți copii sunt asemenea  lor. Asta face din noi și din ceilalți, servitorii lor. Cât sunt mici acest lucru nu ne deranjează, pare cumva firesc. Când copilul nu face ceea ce îi cerem sau face chiar pe dos, de câte ori ne spunem „lasă, este prea mic sau mică”? Apoi pe la pubertate constatăm cu uimire și uneori cu furie că deși noi le dăm totul, nu sunt ascultători, nu vor să facă mai nimic, dar cer din ce în ce mai mult și mai multe.

La adolescență, foștii copii constată că societatea nu-i mai tratează ca pe niște prinți și prințese, ba mai mult, le cere foarte multe și le oferă ceva doar în schimbul respectării unor obligații și norme. Atunci apar problemele cele mai mari sub forma unor comportamente predelicvente, a depresiei, anxietății și altor dezechilibre psihice.

Nu spun că părinții nu ar trebui să ofere tot ce pot copiilor lor, ci doar să ceara în schimbul a ce oferă asumarea responsabilităților adecvate vârstei copilului și comportamente acceptate social. Să-i ajutăm să învețe valori precum munca, respectul, altruismul și altele importante pentru familie. Nu este niciodată prea devreme pentru a-i învăța să fie oameni.

Până la urmă creștem oameni pentru o societate care și așa ne oferă foarte puțin, și sigur noi ca părinți nu vom fi lângă ei toată viața lor pentru a le oferi tot ce au nevoie. A-i învăța că fericirea nu constă în a primi, ci în a oferi, și că fericirea lor nu este o îndatorire a părinților ci a fiecăruia în parte, este o condiție necesară maturizării și împlinirii personale.

Nu uitați, nu trebuie să fim părinți perfecți, ci doar suficient de buni!

Disciplinarea copiilor

Ca părinți ne confruntăm adesea cu situații în care este nevoie să îi învățăm pe copii diverse comportamente. Unele sunt comportamente noi pentru copil, cum ar fi să se spele pe dinți, să mănânce cu tacâmurile, să își facă temele, să respecte o regulă cum ar fi curățenia în camera lui. Altele sunt comportamente a căror frecvență dorim să o creștem,  cum ar fi să citească, să salute sau să spună „mulțumesc” când primește ceva.

În alte situații, ne dorim să eliminăm sau să reducem o serie de comportamente ale copilului. Comportamente cum ar fi când își lovește sora/fratele, își uită caietele la școală, întârzie, folosește un limbaj vulgar față de alți copii sau adulți, își lasă hainele murdare prin casă și multe altele. Cu siguranță aveți o listă cu astfel de comportamente. Pentru toate aceste comportamente, noi ca părinți am încercat cu siguranță să aplicăm o serie de metode. În timp, am constatat ca unele dintre ele au funcționat, altele mai puțin.

De ce nu funcționează unele metode pe care le aplicăm?
O metodă foarte frecventă de învățare sau modificare a unui comportament al copilului utilizată de părinți este informarea. De câte ori nu spunem copilului „Fă curațenie” sau „Fa-ți temele” sau „Fii cuminte”? De câte ori aceste mesaje au schimbat comportamentul copilului? Ca părinți observăm că uneori simpla afirmare a unei dorințe sau necesități nu îl face pe copil să își modifice comportamentul.
Sau se întâmplă să spunem copilului ce să nu facă „nu te bate”, „nu arunca hârtiile pe jos”, „nu fii obraznic”, „nu vorbi urât”. Și în această situatie observăm că  metoda nu funcționează de cele mai multe ori.

De ce se întâmplă acest lucru?
O primă explicație pe care psihologia ne-o oferă este faptul că informația singură nu schimbă comportamentul. Oricât de mult am vorbi și am spune copilului ce să facă sau ce să nu facă observăm că nu se produc schimbările care le dorim. Copilul ca și adultul are nevoie de timp, de metode și de mult exercițiu pentru a învăța un comportament. Nu este suficient să știm ce comportament vrem să formăm pentru a și realiza acel comportament. Să ne gândim la noi ca adulți, cu siguranță fiecare dintre noi avem o listă de comportamente pe care dorim să le schimbăm la noi și încă nu am reușit să facem acest lucru. Și copiii au aceleași dificultăți ca și noi!

O altă explicație pe care studiile de psihologie o oferă este cea legată de feedback-ul negativ. Asta înseamnă că dacă îi spunem copilului ce nu a făcut bine acest lucru nu îl ajută să își schimbe comportamentul. Când un adult îi spune unui copil „nu ți-ai făcut temele bine!” sau cand îi spune „ai greșit!”, „ești obraznic și neascultător!” copilul nu știe ce a făcut bine din comportamentul lui și ce mai are de schimbat!
Atât adulții cât și copiii își schimbă comportamentul când li se oferă un feedback pozitiv „ai colorat foarte frumos casa” sau „apreciez modul cum ți-ai aranjat cărțile în raft” decât unul negativ. Este mult mai util să ni spune ce am realizat dintr-o sarcină sau acțiune și ce mai avem de realizat, decât să ni se spună ce nu am realizat. Când oferim feedback negativ „camera ta arată tot dezordonată” sau „nu ți-ai făcut toate temele așa cum trebuia” copilului îi este dificul să știe ce a realizat bine din activitate și ce mai are de îmbunătățit.

Cea mai bună metodă pentru învățarea de comportamente este disciplinarea pozitivă sau de control comportamental. Disciplinarea copiilor reprezintă unul dintre cele mai importante roluri pe care le are părintele și probabil și cel mai dificil dintre ele. Disciplinarea eficientă din cadul familiei este forma prin care copiii învață comportamente pozitive pentru tot restul vieții. Îl ajută pe copil să crească și să se dezvolte într-un mod echilibrat și sănătos din punct de vedere emoțional și social. Disciplinarea eficace și pozitivă îl învață pe copil comportamente pozitive și nu este o metodă de „supunere” a copilului la regulile impuse de adult. Pedeapsa nu face decât să elimine pentru moment un comportament, țnsă nu îl învață pe copil cum să realizeze comportamentul în parametrii acceptați. Pedeapsa este o modalitate de atac la persoană și este o formă de abuz.

Disciplinarea îl învață pe copil responsabilitatea propriului comportament.
Disciplinarea îl învață pe copil auto-controlul și auto-disciplinarea.
Disciplinarea previne apariția sau menținerea problemelor de comportament.
Disciplinarea este o metodă de învățare și nu de pedeapsă!

Dacă doriți să învățați disciplinarea pozitivă vă aștept la cabinetul „Minte și suflet”.

Procesul Goulding SleepTalk®

În școlile noastre se valorizează și se pune accentul pe dezvoltarea inteligenței matematice și verbale. Acest fapt este bun și lăudabil, însă ce se întâmplă cu celelalte tipuri de inteligențe?

Teoria inteligențelor multiple a fost pentru prima oară publicată de către Howard Gardner în lucrarea Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences în 1983. Teoria sa este rezultatul unor îndelungi cercetări în studiul profilelor cognitive ale copiilor supradotați, autiști, savanți idioți, oameni cu dificultăți în învățare, a persoanelor din diferite culturi. Concluzia la care ajunge Gardner este că avem mai multe tipuri de inteligențe și pentru a ne asigura succesul în plan personal și social avem nevoie de un nivel considerabil de inteligență emoțională. În ultimii ani au început să apară, mai ales în grădinițe, ateliere de dezvoltare a inteligenței emoționale în cadrul cărora copiii sunt învățați să recunoască și să exprime emoțiile lor și a celorlalți. Însă ce facem pentru a crește încrederea și stima de sine a copilului?

În ultimii 30 de ani hipnoterapeuta și educatoarea Joane Goulding a creat o tehnică care susține creșterea și dezvoltarea stimei și încrederii în sine, adică a inteligenței emoționale, cu rezultate miraculoase, folosită în Australia și Europa. Procesul Goulding SleepTalk® este utilizat de părinți, este pozitiv și non-invaziv, întărește forța emoțională a copilului, îi oferă capacitatea de a se proteja mental de sugestiile negative și șansa de de a-și defini sau redefini sistemul de crezuri și credințe, acceptând sugestii pozitive care se manifestă apoi și devin realitate pentru el.

Acest proces este ușor de implementat, necesită două minute după ce copilul a adormit, se poate folosi încă de la naștere deoarece funcționează ca o poliță de asigurare a fericirii și împlinirii pentru orice copil, dar mai ales pentru cei cu probleme. Rezolvă problemele copilăriei precum enurezisul, problemele de comportament, anxietate, afecțiuni fizice cu posibile cauze afective. Are rezultate remarcabile în cazul copiilor cu ADHD, autism sau sindrom Asperger și este usor de adaptat oricărui context familial.

La cabinetul „Minte și suflet” veți putea învăța procesul în cadrul a trei întâlniri, cu asistență din partea mea pe parcursul a patru luni, iar rezultatul este un copil fericit și o familie fericită.

Contactați-mă pentru detalii și programări.

Hipnoza – între mit și realitate

La sfârșitul lunii februarie am avut ocazia să particip la un workshop de „Inducții instant” susținut de Sean Michael Andrews, organizat de Asociația Română de Hipnoză. În cei peste 20 de ani de practică am înțeles valoarea însușirii unor tehnici de relaxare combinate cu sugestii pozitive atât la copii cât și la adulți. Acesta este și motivul care m-a determinat să particip la workshop. Sigur că un alt motiv a fost și reputația domnului Andrews de a fi unul dintre cei mai rapizi hipnotiști în viață și dorința mea de a învăța de la cel mai bun.

Mărturisesc că am așteptat cu nerăbdare cele trei zile de lucru cu dânsul și așteptările mele au fost împlinite. Mai mult decât un bun hipnotist, am întâlnit și un bun trainer, și un om modest. Am avut parte de trei zile în care am experimentat cu colegii cursanți mai multe metode de inducții instant a stării de transă, începând cu inducția folosită de Dave Elman. Pentru cei care au o reținere față de aceste practici vă redau mai jos cele mai frecvente mituri despre hipnoză:

  1. Îți pierzi controlul. Adevărul este că nu îți pierzi controlul în timpul transei hipnotice. Nu vei face nimic din ce nu ai face în mod normal. Nu vei face nimic care să contravină valorilor tale morale sau religioase sau ceva ce nu îți dorești să faci.
  2. Spui secretele tale. Un secret pe care îl păstrezi în stare de veghe va rămâne secret și în stare de transă.
  3. Rămâi blocat în hipnoză. De cinci mii de ani de când se practică hipnoza, nimeni nu a rămas blocat!

Hipnoza își găsește utilitatea în tratamentul durerii, anxietății, depresiei, tulburărilor de comportament (dependențelor), simptomelor datorate stresului și multor altor probleme psihologice. Are multe beneficii și se poate folosi atât ca terapie în sine (hipnoterapia) cât și ca tehnică în alte tipuri de terapie.

La cabinetul „Minte și suflet” eu folosesc această tehnică alături de autohipnoză și relaxare. Nu ezitați să mă contactați pentru detalii.

Fii proactiv

Acum mulți ani, printr-un concurs de împrejurări, am avut ocazia să iau parte la o întâlnire cu regretatul Stephen Covey, aici în România. La acea vreme nu știam nimic despre el și lucrările lui. Întâlnirea cu el mi-a suscitat interesul, mi-au plăcut atât atitudinea cât și ideile lui. Așa că am cumpărat câteva din cărțile lui și am fost încântată de ele, dar mai ales de ”Eficiența în 7 trepte, sau Un abecedar al ințelepciunii”.

Așa cum scrie și în titlul cărții, am găsit în această carte multă înțelepciune. Conceptele despre care vorbește nu îmi erau străine, dar modul în care sunt prezentate le face accesibile și pe înțelesul tuturor. Așa mi-a venit ideea unui workshop pe care l-am numit „Poți fi un om mai fericit!”.

În cadrul workshop-ului prezint și apoi lucrăm împreună la cele șapte deprinderi. Primele trei deprinderi ne ajută să evoluăm de la dependență la independență, fapt care ne asigură reușita personală. Următoarele trei deprinderi ne ajută să trecem de la independență la interdependență și ne asigură reușita publică, socială.

În powerpoint-ul de mai jos am prezentat prima deprindere „fii proactiv”, deprindere care are la bază fenomenul strict uman numit conștientizare sau capacitatea de a gândi procesul însuși al gândirii (metacognitia). Datorită acestui proces noi oamenii putem evalua experiențele altora și putem învăța de pe urma lor, precum și din propriile noastre experiențe și trăiri.

Noi nu suntem una cu ceea ce simțim și nici una cu ceea ce gândim. Facultatea de a conștientiza ne permite să ne distanțăm de noi, să ne „vedem” pe noi și paradigma eului nostru. Paradigma care ne afectează nu numai atitudinea și comportamentul, ci și felul în care îi vedem pe ceilalți. Așa cum spunea Covey „ea devine harta după care citim natura umanității.” Indiscutabil până nu înțelegem felul în care ne vedem pe noi și pe ceilalți, nu vom înțelege felul în care ceilalți se văd pe ei și lumea lor.

Fiind inconștienți de această stare de fapt, ne vom proiecta, fără știrea noastră, propriile noastre intenții asupra celorlalți, și ne vom crede obiectivi. Limitele conștientizării noastre sunt limitele pe care le avem în creearea relațiilor cu ceilalți.

Putem astfel extinde cele spuse de un alt mare gânditor, Donald Winnicott, despre a fi părinți la a fi oameni. Nu trebuie să fim oameni perfecți ci doar suficient de buni.

Ghidul părintelui de adolescent

În călătoria noastră prin statutul de părinte, ne gândim că dacă am supraviețuit nopților nedormite din primii ani, crizelor din primele luni de grădiniță și nesfârșitelor teme și meditații din timpul școlii primare și gimnaziale, am scăpat de ce a fost mai greu. Dar există vorba aceea „Copil mic probleme mici, copil mare probleme mari” care ne ajunge chiar în clipele în care visăm să ne luăm o bine meritată vacanță din jobul de părinte, în care ne-am spetit în cei 14 ani de când cu bucurie și naivitate ne-am angajat.

Copilul a devenit puber, reclamă independența în condițiile în care nu este în stare nici să se trezească singur dimineața, uită să se spele pe dinți și refuză cu încăpățânare să-și asume și obligațiile atașate independenței. Pe de altă parte noi nu suntem pregătiți să lăsăm puiul să zboare din cuib, „dacă i se întâmlă ceva?”, „dacă nu ia cele mai bune decizii?”, dacă… Ne este greu să-i lăsăm să suporte consecințele acțiunilor lor și le luăm asupra noastră, uitând că nu vom fi toată viața lângă ei să le suportăm noi în locul lor.

Statutul nostru de părinte protector și care ia decizii pentru copil, peste noapte parcă, este anulat și nu mai este tolerat de copil, ne simțim de parcă ne-am pierde locul de muncă și competențele noastre de părinte cu greu câștigate. Cei mai mulți dintre noi ne repliem și începem să învățăm din nou să fim părinți, de data asta părinți de adolescenți. Pentru cei dispuși să se reinventeze ca părinți am gândit activitatea de mai jos, o activitate care face parte din seria „Poți fi un părinte mai bun!”.

Și nu uitați, nu este nevoie să fim părinți perfecți, ci doar suficient de buni.

Magicianul fricilor

Ce facem atunci când copilul, deși a dormit singur până acum, dintr-o dată ne spune că nu mai vrea să doarmă singur, deoarece îi este frică? Ce facem atunci când apar tot felul de temeri la copii, unele care par iraționale pentru noi? Majoritatea părinților experimentează asemenea situații și încearcă să găsească soluții. Unii aleg să fraternizeze cu fricile copiilor lor, alții să lupte cu ele.

Când mie îmi este frică, îmi aduc aminte de povestea lui Jacques Salome „A fost odată magicianul fricilor”, poveste ce o spun și copiilor când vin la mine și își mărturisesc fricile. Este uimitor cum o simplă poveste ne poate ajuta, pe cei mici și pe cei mari, mai mult decât o mie de teorii și explicații, exerciții și aplicații.

Eu cred că poate ajuta deoarece este magică și nu numai pentru copii. Este magică pentru că povestește copilului, adultului și părintelui, povestește atât conștientului cât și inconștientului. Povestea ne vorbește despre frici și despre dorințele din spatele lor, dorințe ce se pot împlini și dorințe ce ne ajută să creștem prin neîmplinirea lor.

Atunci când nu mai știți ce să faceți cu fricile voastre și ale copiilor, ba chiar înainte de a încerca orice altceva, vă propun această poveste. Vă mai propun să aplecați urechile și la alte povești, atunci când citiți povești copiilor. Lăsați și copilul din voi să le asculte.

Stiluri parentale

Mi se întâmplă adesea să fiu întrebată în mod formal la cabinet dar și în cercul de cunoscuți, cum să mă comport cu copilul meu când se tăvălește pe jos dacă nu primește ce vrea, nu doarme singur, nu mă ascultă, nu-și face lecțiile, nu face ordine, etc.

Ce pot să vă spun este că nu există o rețetă general valabilă. Există patru stiluri parentale pe care le folosim, unul din ele fiind dominant. În funcție de stilul parental folosit, vom obține o reacție diferită de la copil. Dacă reușiți să identificați stilul parental care a dus la acel comportament nedorit și veți utiliza apoi un altul mai adecvat situației, aveți toate șansele să obțineți comportamentul dorit de la copil și să vă simțiți un părinte mai competent.

Venind în întâmpinarea nevoilor părinților, în cadrul cursului „Poți fi un părinte mai bun!”  una dintre sesiuni este dedicată acestui subiect. Împreună identificăm și discutăm despre cele mai importante nevoi ale copilului și stilurile parentale de răspuns adaptate la ele. Prezentarea de mai jos vă ajută să vă faceți o idee despre ce vom discuta în cadrul acestei sesiuni: