Copilul mofturos

Una din preocupările majore ale părinților este alimentația copilului. Există multe feluri în care părinții își hrănesc copiii, ce tipuri de alimente mănâncă, așteptările de a se hrăni singur și a respecta o anumită rutină a mesei depind de obiceiurile și cultura fiecărei familii. De la naștere și până pleacă de acasă, uneori și după, părinții se simt responsabili de alimentația copilului.

Problemele de alimentație pot fi copleșitoare pentru părinții care se luptă cu copiii care transformă masa într-un câmp de bătălie. Există copii care refuză să mănânce cele mai multe alimente, nu le place să stea la masă sau nu au poftă de mâncare, deși nu au probleme medicale. La polul opus sunt copiii care mănâncă excesiv, cauzele fiind multiple și particulare în ambele cazuri.

Capacitatea copiilor de a se alimenta sănătos este importantă nu numai pentru dezvoltarea fizică, ea arată ca sunt bine organizați, că se pot autoregla și învață să devină independenți. Iată câteva sugestii pentru a educa comportamentul alimentar la copii:

  1. Stabiliți un orar al meselor și gustărilor. Cel mai bun orar este cel cu trei mese principale pe zi și două gustări, una în cursul dimineții, cealaltă în mijlocul după-amiezii;
  2. Stabiliți și informați copilul de regulile din timpul meselor. De exemplu: nu se stă în picioare pe scaun, nu se aruncă mâncarea sau tacâmurile pe jos, etc. În cazul în care nu sunt respectate, se ia mâncarea din fața copilului. Multor părinți li se pare greu să fie fermi în respectarea regulilor, însă este important pentru copil să înțeleagă că ora mesei nu este timp de joacă;
  3. Evitați să pregătiți un alt fel de mâncare pentru copil dacă nu îi place ce ați gătit. Oferiți-i opțiunea simplă a unui bol de cereale. Astfel, copilul va învăța că nu poate să vă manipuleze a-i pregăti altceva;
  4. Puneți în farfurie doar cât poate mânca copilul, o cantitate mai mare îl poate copleși;
  5. Nu-l recompensați cu mâncare pentru alte comportamente;
  6. Transformați ora mesei într-o experiență de socializare, un moment plăcut pentru toată familia, prin împărtășirea experiențelor de peste zi. Bucurați-vă unii de alții. Discuțiile din timpul mesei pot fi prilej de transmitere a aspectelor culturale și de insuflare a valorilor familiei. S-a dovedit că cinele în familie sunt corelate cu performanțe școlare superioare ale copiilor, datorită acestor discuții;
  7. Toată lumea trebuie să mănânce la masă, inclusiv părinții. Dacă sunteți la regim, luați o gustare sănătoasă. Uneori părințiilor le place să mănânce fără copii, planificați acest lucru o dată sau de două ori pe săptămână.
  8. Ora mesei este rezervată familiei. Pe măsură ce cresc copiii, aceasta poate fi singura dată când familia se reunește într-o zi.

Alimentația copiilor este foarte importantă atât pentru dezvoltarea fizică cât și pentru cea psihică. Nu ezitați să cereți ajutor de specialitate dacă simțiți că problema copilului vă depășește. Uneori problemele alimentație pot ascunde dificultăți emoționale.

PS: Dacă simțiți nevoia unei lecturi înainte de a veni la cabinet, vă recomand aceeași carte ca data trecută.

Copilul anxios

Anxietatea face parte din personalitatea noastră a tuturor, ea este cea care stă la baza instinctului de supraviețuire. Toți oamenii sunt anxioși din când în când, un anumit nivel de anxietate în anumite situații este adaptativ. La copil însă, anxietatea foarte mare, duce la emoții negative semnificative, și are efecte negative asupra capacității de integrare și funcționare în mediu. Copiii care sunt foarte anxioși sunt mai tot timpul supărați și le este greu să facă unele lucruri care pentru alți copii nu necesită efort. Atunci când copiii devin anxioși, această frică și agitație sunt molipsitoare, iar părinții pot fi copleșiți și îngrijorați. Iată câteva comportamente care ar putea fi semne de anxietate la copii:

  • tulburări de somn;
  • dureri precum cele de stomac, de cap, grețuri (care nu au cauză medicală);
  • agitație puternică sau închidere în sine și izolare;
  • dificultate de concentrare;
  • evitare a unui lucru fără motiv logic;
  • coșmaruri, chiar și in timpul zilei;
  • atacuri de panică: respirație rapidă, extremități transpirate, bătăi accelerate ale inimii, față îmbujorată.

Din păcate, dacă această anxietate puternică nu este abordată, ea poate duce la tulburări emoționale în viitor.

Anxietatea are diferite cauze care țin de biochimia internă a copilului (temperamentul, ce este înăscut), cât și de factori stresori din mediul de viață. Predispoziția la anxietate se observă destul de ușor din primele luni de viață, de cele mai multe ori există un precedent în familie, părinți, bunici, unchi sau mătuși care au suferit sau suferă de anxietate. Acești copii sunt nervoși și irascibili, se tem de orice. Nu contează dacă temerile sunt întemeiate sau imaginare.

Poate cea mai comună sursă de anxietate la copiii mici este separarea de părinți. Formarea unui atașament puternic între părinte și copil este o componentă esențială în dezvoltarea sănătoasă. Prin eforturile pe care le face părintele să înțeleagă copilul și să reacționeze la nevoile lui, determină sentimentul de încredere și de dependență ce face ca bebelușul să fie atașat emoțional de părinte. De la acest atașament vine sentimentul de siguranță că lumea este un loc sigur și că nevoile lui vor fi satisfăcute. Ca parte a unei dezvoltări normale, copilul învață să aibă încredere și în alte persoane care nu fac parte din familie. Acesta se dovedește a nu fi întotdeauna un lucru ușor la copiii cu predispoziție la anxietate.

În jurul vârstei de nouă luni, copiii încep să facă diferența dintre figurile din familie și cele nefamiliare, anxietatea de străini apare deoarece le este greu să părăsească brațele părinților și să treacă în cele ale altui adult. Cu timpul și prin expunere, copiii vor avea încredere și în persoane care nu fac parte din familia lui.

O altă schimbare în procesul de dezvoltare apare în jurul vârstei de doi ani, când învață că părintele este o entitate separată de el și nu o extensie a lui. Acest lucru naște teama că, dacă părintele pleacă, s-ar putea să nu se mai întoarcă.

Din cauza atașamentului puternic și al anxietății de străini, este important să evitați să vă lăsați copilul pe o perioadă mai lungă în primii doi ani de viață.

Felul în care reacționează părinții la temperamentul anxios al copilului este vital. În mod ideal, părinții își învață copiii să tolereze separarea încă de la o vârstă mică, plecând și venind pe perioade scurte de timp pe perioada zilei. Părinții care stau tot timpul cu copilul provoacă dependență, care îl face pe copil să-i fie greu să se diferențieze în raport cu părinții și să creadă că poate supraviețui singur. La polul opus părinții care pleacă pe perioade lungi de timp, provoacă o anxietate de separare, deoarece copilul nu se poate baza pe prezența lor. Atât părinții prea implicați, cât și cei neimplicați expun copilul la riscul unei tulburări de atașament. Fără un atașament sănătos și un sentiment de individualizare, copiii devin anxioși și nu își asumă riscuri. Acest lucru micșorează capacitatea de a învăța și a-și dezvolta încrederea în sine.

Vă reamintesc câteva strategii de educare utile pentru copiii cu predispozitie la anxietate:

  1. Validarea – spuneți-i copilului că înțelegeți ce simte;
  2. Timpul centrat pe copil – 30 de minute pe zi;
  3. Expunerea – va  depăși anxietatea făcând gradual, de multe ori, ceea ce-l sperie;
  4. Terapia prin joc;
  5. Modificarea comportamentului;
  6. Observarea limitelor;
  7. Consecințe;
  8. Dialogul pozitiv cu sine.

Toți copiii trec prin experiența anxietății, de obicei episoadele sunt de durată scurtă și sprijinul oferit de părinți îi ajută să treacă peste ele. În cazul în care aveți un copil care nu răspunde pozitiv la tehnicile obișnuite de educație parentală vă sugerez să apelați la ajutor specializat.

Vă aștept la cabinet unde puteți învăța să fiți părinți mai buni.

PS: Dacă simțiți nevoia unei lecturi înainte de a veni la cabinet, vă recomand Effective Parenting for the Hard-to-Manage Child: A Skills-Based Book de Georgia A. DeGangi și Anne Kendall.

Copilul irascibil

Un copil irascibil și greu de controlat are un impact extraordinar asupra propriei dezvoltări, asupra relației părinte-copil și asupra vieții de familie. Când nimic din ce au încercat părinții nu funcționează, au impresia că sunt ineficienți și dezvoltă sentimente de vinovăție, sentimente susținute și de educatoare sau învățătoare. De cele mai multe ori feedback-ul oferit de ele este perceput ca reproș de către părinți, ca învinuire că nu au educat bine copilul.

Este bine de știut că unii copii sunt mai ușor de educat iar alții mai greu, și asta este independent de eforturile părinților. Irascibilitatea copiilor poate avea mai multe cauze, de la probleme medicale (asigurați-vă că este sănătos), la o dietă nepotrivită, bogată in gluten sau dulciuri, care poate favoriza schimbările bruște de dispoziție. Unii copii se nasc însă capricioși și au un temperament dificil, de obicei le este foarte greu să păstreze o stare bună de spirit pentru mult timp și sunt mai solicitanți pentru părinți. Acești copii au tendința de a fi mai puțin flexibili sau adaptabili la schimbări și se stresează ușor. Drept urmare, vor să controleze situația dorind ca lucrurile să se facă așa cum vor ei.

Este important să nu trecem cu vederea impactul pe care îl poate avea dispoziția afectivă a părinților asupra copilului. Există câteva probleme obișnuite care contribuie la irascibilitatea copilului, și anume, abilități slabe de organizare, este copleșit de limite și schimbări, este inflexibil și neadaptat, atmosfera haotică sau dezorganizată din familie, părinți nervoși, deprimați sau irascibili.

Orice copil trebuie să învețe să fie independent în a-și controla propriul stres. La început părinții sunt cei care își calmează copilul, pe măsură ce îi înțeleg manifestările și văd ce are efect, vin cu un set de strategii de calmare care să funcționeze pentru copilul lor și care vor fi învățate de copil pentru a se autocalma. Pentru a găsi strategii de calmare benefice este important ca părintele să aibe trei direcții in vedere:

  1. Lucruri pe care copilul le poate face pentru el ca să se organizeze și să se calmeze când este stresat.
  2. Lucruri pe care le pot face părinții și educatorii pentru a-l face pe copil să se concentreze atunci când este copleșit de situație.
  3. Lucruri care pot fi făcute în mediul înconjurător pentru a sprijini un copil calm și organizat.

Iată câteva strategii în ce privește managementul stărilor de irascibilitate a copilului dumneavoastră:

  1. Dacă vă păstrați calmul atunci când vă confruntați cu frustrările și cu stresul, copilul va învăța prin imitație să se autoregleze. Oferiți-i un model cum trebuie să arate și să se simtă calm.
  2. Dați voie copilului să dea frâu liber emoțiilor și când vă arată cât de rău se simte. Oferiți-i modalități sigure de manifestare. Confirmați nivelul de stres al copilului, răspundeți-i cu blândețe prin gesturi și cuvinte „Înțeleg cât ești de supărat acum.”
  3. Arătați-i copilului cum să se calmeze în diferite situații. Măriți repertoriul strategiilor de autocalmare ale copilului, astfel încât atunci când una eșuează, o alta ar putea funcționa.
  4. Ajutați-vă copilul să-și găsească activități care să-i facă plăcere, pentru a se putea detașa de sentimentul negativ, îndreptându-se spre unul pozitiv.
  5. Odată ce copilul s-a calmat, ajutați-l să se gândească la ce i-a cauzat stresul și la ce l-ar putea face să se simtă mai bine data viitoare.

Și nu uitați, nu trebuie să fiți părinți perfecți, ci doar suficient de buni!

Hrana care otrăvește

Hrana care otrăvește este titlul unei cărți scrise de Michael Eigen (Toxic Nourishment). O recomand doar celor pasionați de psihologie, fiind poate prea deprimantă pentru cititorul obișnuit. Am să explic imediat. Prima dată când am văzut cartea am fost puțin nedumerită: ce legătură este între hrană și psihoterapie? Însă odată începută, am înțeles foarte repede ce vrea să spună titlul, mai mult decât atât, am regăsit cu ușurință ideile expuse în carte în realitatea vieții mele și a clienților mei.

Eigen se referă la hrana și otrăvurile emoționale pe care le primim în relațiile interumane. Ele sunt atât de bine întrețesute încât ne este dificil, ba chiar imposibil uneori să facem diferența între ele. Problema este atât la nivel personal cât și la nivel social. Suntem inundați de toxine culturale și politice, ne sunt servite otrăvuri emoționale prin televiziune, presa scrisă, produse economice și atitudini politice. La nivel personal sunt două situații, una în care oamenii au un simț clar al otrăvurilor și lucrurilor bune în viața lor, însă în momentele cruciale ei reușesc cumva să se saboteze. La cealaltă extremă sunt cei care au trăit într-o atmosferă atât de toxică încât viața lor seamănă cu un dezastru. Pot fi atât de otrăviți de ura de sine încât se lasă pradă depresiei.

Autorul mai spune că putem fi otrăviți de dragoste în aceeași masură ca și de ură. Cei care sunt otrăviți de ură știu cu ce se confruntă, au delimitat destul de clar răul. Aceia care sunt otrăviți de dragoste dezvoltă o nemăsurată îndoiala de sine. Nu își pot da seama de unde le vin lucrurile rele. Cu toate acestea cei otrăviți de dragoste chiar sunt iubiți. Părinții își văd copiii ca fiind foarte prețioși, niște îngeri și vibrează la fiecare miscare a lor. Sunt părinți care supraestimează copilul și așteaptă prea multe de la el, care văd adesea în copii extensii ale lor, hrana pentru eul și sinele părintelui. Copilul trebuie să facă față așteptărilor mesianice ale părinților. Astfel dragostea este amestecată cu foarte multe lucruri, controlul anxios, îngrijorarea, ambiția, amenințarea morții, ura de sine. Iubirea părinților nu este pură, ci se combină cu toate celelalte. Copii fiind, până la un punct învățăm să folosim tot ce se poate din nutrienții psihici și să evităm ce este toxic. De obicei reușim mai mult sau mai puțin, dar nu fără pagube. Într-o anumită măsură nimeni nu scapă de toxinele din hrana securizată.

Îmi dau seama că aceste idei pot fi deprimante pentru părinții din noi, și poate relevante pentru copilul din noi. Vestea bună este că Eigen crede că prin terapie putem neutraliza toxinele din viața noastră și astfel putem fi oameni și părinți mai buni. Eu personal am urmat prescripția dată de el, cu rezultate foarte bune. Vă invit și pe voi să încercați o cură de dezintoxicare.

Prinți și prințese

A disciplina este îndatorirea noastră de părinți și aș putea-o rezuma la echilibrul dintre a oferi copilului și a cere de la el. Aud de multe ori la părinți expresia „vreau să-i ofer copilului meu tot ce eu nu am avut!”. Există însă un pericol în spatele acestei afirmații, și anume de a spune „da” mereu, tuturor cererilor adresate de copil. În felul acesta copilul învață că ceilalți trebuie să-i îndeplinească toate dorințele, fără a avea nici o obligație. Creștem niște mici dictatori, dar sub titlul de prinți și prințese.

Sigur că pentru fiecare părinte copilul lui este un prinț sau o prințesa, îi și alintăm în acest fel, însă uităm să adăugăm că sunt așa doar pentru noi și că ceilalți copii sunt asemenea  lor. Asta face din noi și din ceilalți, servitorii lor. Cât sunt mici acest lucru nu ne deranjează, pare cumva firesc. Când copilul nu face ceea ce îi cerem sau face chiar pe dos, de câte ori ne spunem „lasă, este prea mic sau mică”? Apoi pe la pubertate constatăm cu uimire și uneori cu furie că deși noi le dăm totul, nu sunt ascultători, nu vor să facă mai nimic, dar cer din ce în ce mai mult și mai multe.

La adolescență, foștii copii constată că societatea nu-i mai tratează ca pe niște prinți și prințese, ba mai mult, le cere foarte multe și le oferă ceva doar în schimbul respectării unor obligații și norme. Atunci apar problemele cele mai mari sub forma unor comportamente predelicvente, a depresiei, anxietății și altor dezechilibre psihice.

Nu spun că părinții nu ar trebui să ofere tot ce pot copiilor lor, ci doar să ceara în schimbul a ce oferă asumarea responsabilităților adecvate vârstei copilului și comportamente acceptate social. Să-i ajutăm să învețe valori precum munca, respectul, altruismul și altele importante pentru familie. Nu este niciodată prea devreme pentru a-i învăța să fie oameni.

Până la urmă creștem oameni pentru o societate care și așa ne oferă foarte puțin, și sigur noi ca părinți nu vom fi lângă ei toată viața lor pentru a le oferi tot ce au nevoie. A-i învăța că fericirea nu constă în a primi, ci în a oferi, și că fericirea lor nu este o îndatorire a părinților ci a fiecăruia în parte, este o condiție necesară maturizării și împlinirii personale.

Nu uitați, nu trebuie să fim părinți perfecți, ci doar suficient de buni!

Disciplinarea copiilor

Ca părinți ne confruntăm adesea cu situații în care este nevoie să îi învățăm pe copii diverse comportamente. Unele sunt comportamente noi pentru copil, cum ar fi să se spele pe dinți, să mănânce cu tacâmurile, să își facă temele, să respecte o regulă cum ar fi curățenia în camera lui. Altele sunt comportamente a căror frecvență dorim să o creștem,  cum ar fi să citească, să salute sau să spună „mulțumesc” când primește ceva.

În alte situații, ne dorim să eliminăm sau să reducem o serie de comportamente ale copilului. Comportamente cum ar fi când își lovește sora/fratele, își uită caietele la școală, întârzie, folosește un limbaj vulgar față de alți copii sau adulți, își lasă hainele murdare prin casă și multe altele. Cu siguranță aveți o listă cu astfel de comportamente. Pentru toate aceste comportamente, noi ca părinți am încercat cu siguranță să aplicăm o serie de metode. În timp, am constatat ca unele dintre ele au funcționat, altele mai puțin.

De ce nu funcționează unele metode pe care le aplicăm?
O metodă foarte frecventă de învățare sau modificare a unui comportament al copilului utilizată de părinți este informarea. De câte ori nu spunem copilului „Fă curațenie” sau „Fa-ți temele” sau „Fii cuminte”? De câte ori aceste mesaje au schimbat comportamentul copilului? Ca părinți observăm că uneori simpla afirmare a unei dorințe sau necesități nu îl face pe copil să își modifice comportamentul.
Sau se întâmplă să spunem copilului ce să nu facă „nu te bate”, „nu arunca hârtiile pe jos”, „nu fii obraznic”, „nu vorbi urât”. Și în această situatie observăm că  metoda nu funcționează de cele mai multe ori.

De ce se întâmplă acest lucru?
O primă explicație pe care psihologia ne-o oferă este faptul că informația singură nu schimbă comportamentul. Oricât de mult am vorbi și am spune copilului ce să facă sau ce să nu facă observăm că nu se produc schimbările care le dorim. Copilul ca și adultul are nevoie de timp, de metode și de mult exercițiu pentru a învăța un comportament. Nu este suficient să știm ce comportament vrem să formăm pentru a și realiza acel comportament. Să ne gândim la noi ca adulți, cu siguranță fiecare dintre noi avem o listă de comportamente pe care dorim să le schimbăm la noi și încă nu am reușit să facem acest lucru. Și copiii au aceleași dificultăți ca și noi!

O altă explicație pe care studiile de psihologie o oferă este cea legată de feedback-ul negativ. Asta înseamnă că dacă îi spunem copilului ce nu a făcut bine acest lucru nu îl ajută să își schimbe comportamentul. Când un adult îi spune unui copil „nu ți-ai făcut temele bine!” sau cand îi spune „ai greșit!”, „ești obraznic și neascultător!” copilul nu știe ce a făcut bine din comportamentul lui și ce mai are de schimbat!
Atât adulții cât și copiii își schimbă comportamentul când li se oferă un feedback pozitiv „ai colorat foarte frumos casa” sau „apreciez modul cum ți-ai aranjat cărțile în raft” decât unul negativ. Este mult mai util să ni spune ce am realizat dintr-o sarcină sau acțiune și ce mai avem de realizat, decât să ni se spună ce nu am realizat. Când oferim feedback negativ „camera ta arată tot dezordonată” sau „nu ți-ai făcut toate temele așa cum trebuia” copilului îi este dificul să știe ce a realizat bine din activitate și ce mai are de îmbunătățit.

Cea mai bună metodă pentru învățarea de comportamente este disciplinarea pozitivă sau de control comportamental. Disciplinarea copiilor reprezintă unul dintre cele mai importante roluri pe care le are părintele și probabil și cel mai dificil dintre ele. Disciplinarea eficientă din cadul familiei este forma prin care copiii învață comportamente pozitive pentru tot restul vieții. Îl ajută pe copil să crească și să se dezvolte într-un mod echilibrat și sănătos din punct de vedere emoțional și social. Disciplinarea eficace și pozitivă îl învață pe copil comportamente pozitive și nu este o metodă de „supunere” a copilului la regulile impuse de adult. Pedeapsa nu face decât să elimine pentru moment un comportament, țnsă nu îl învață pe copil cum să realizeze comportamentul în parametrii acceptați. Pedeapsa este o modalitate de atac la persoană și este o formă de abuz.

Disciplinarea îl învață pe copil responsabilitatea propriului comportament.
Disciplinarea îl învață pe copil auto-controlul și auto-disciplinarea.
Disciplinarea previne apariția sau menținerea problemelor de comportament.
Disciplinarea este o metodă de învățare și nu de pedeapsă!

Dacă doriți să învățați disciplinarea pozitivă vă aștept la cabinetul „Minte și suflet”.

Procesul Goulding SleepTalk®

În școlile noastre se valorizează și se pune accentul pe dezvoltarea inteligenței matematice și verbale. Acest fapt este bun și lăudabil, însă ce se întâmplă cu celelalte tipuri de inteligențe?

Teoria inteligențelor multiple a fost pentru prima oară publicată de către Howard Gardner în lucrarea Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences în 1983. Teoria sa este rezultatul unor îndelungi cercetări în studiul profilelor cognitive ale copiilor supradotați, autiști, savanți idioți, oameni cu dificultăți în învățare, a persoanelor din diferite culturi. Concluzia la care ajunge Gardner este că avem mai multe tipuri de inteligențe și pentru a ne asigura succesul în plan personal și social avem nevoie de un nivel considerabil de inteligență emoțională. În ultimii ani au început să apară, mai ales în grădinițe, ateliere de dezvoltare a inteligenței emoționale în cadrul cărora copiii sunt învățați să recunoască și să exprime emoțiile lor și a celorlalți. Însă ce facem pentru a crește încrederea și stima de sine a copilului?

În ultimii 30 de ani hipnoterapeuta și educatoarea Joane Goulding a creat o tehnică care susține creșterea și dezvoltarea stimei și încrederii în sine, adică a inteligenței emoționale, cu rezultate miraculoase, folosită în Australia și Europa. Procesul Goulding SleepTalk® este utilizat de părinți, este pozitiv și non-invaziv, întărește forța emoțională a copilului, îi oferă capacitatea de a se proteja mental de sugestiile negative și șansa de de a-și defini sau redefini sistemul de crezuri și credințe, acceptând sugestii pozitive care se manifestă apoi și devin realitate pentru el.

Acest proces este ușor de implementat, necesită două minute după ce copilul a adormit, se poate folosi încă de la naștere deoarece funcționează ca o poliță de asigurare a fericirii și împlinirii pentru orice copil, dar mai ales pentru cei cu probleme. Rezolvă problemele copilăriei precum enurezisul, problemele de comportament, anxietate, afecțiuni fizice cu posibile cauze afective. Are rezultate remarcabile în cazul copiilor cu ADHD, autism sau sindrom Asperger și este usor de adaptat oricărui context familial.

La cabinetul „Minte și suflet” veți putea învăța procesul în cadrul a trei întâlniri, cu asistență din partea mea pe parcursul a patru luni, iar rezultatul este un copil fericit și o familie fericită.

Contactați-mă pentru detalii și programări.

Hipnoza – între mit și realitate

La sfârșitul lunii februarie am avut ocazia să particip la un workshop de „Inducții instant” susținut de Sean Michael Andrews, organizat de Asociația Română de Hipnoză. În cei peste 20 de ani de practică am înțeles valoarea însușirii unor tehnici de relaxare combinate cu sugestii pozitive atât la copii cât și la adulți. Acesta este și motivul care m-a determinat să particip la workshop. Sigur că un alt motiv a fost și reputația domnului Andrews de a fi unul dintre cei mai rapizi hipnotiști în viață și dorința mea de a învăța de la cel mai bun.

Mărturisesc că am așteptat cu nerăbdare cele trei zile de lucru cu dânsul și așteptările mele au fost împlinite. Mai mult decât un bun hipnotist, am întâlnit și un bun trainer, și un om modest. Am avut parte de trei zile în care am experimentat cu colegii cursanți mai multe metode de inducții instant a stării de transă, începând cu inducția folosită de Dave Elman. Pentru cei care au o reținere față de aceste practici vă redau mai jos cele mai frecvente mituri despre hipnoză:

  1. Îți pierzi controlul. Adevărul este că nu îți pierzi controlul în timpul transei hipnotice. Nu vei face nimic din ce nu ai face în mod normal. Nu vei face nimic care să contravină valorilor tale morale sau religioase sau ceva ce nu îți dorești să faci.
  2. Spui secretele tale. Un secret pe care îl păstrezi în stare de veghe va rămâne secret și în stare de transă.
  3. Rămâi blocat în hipnoză. De cinci mii de ani de când se practică hipnoza, nimeni nu a rămas blocat!

Hipnoza își găsește utilitatea în tratamentul durerii, anxietății, depresiei, tulburărilor de comportament (dependențelor), simptomelor datorate stresului și multor altor probleme psihologice. Are multe beneficii și se poate folosi atât ca terapie în sine (hipnoterapia) cât și ca tehnică în alte tipuri de terapie.

La cabinetul „Minte și suflet” eu folosesc această tehnică alături de autohipnoză și relaxare. Nu ezitați să mă contactați pentru detalii.

Sport și altruism

Fericirea nu este o stare permanentă, ci momente pe care le trăim și le căutăm mai mult sau mai puțin conștient și organizat. Modalitățile prin care ne obținem fericirea sunt diferite de la persoană la persoană.

De această dată vă propun două modalități de a obține momente de bucurie și chiar fericire pentru unii. Sportul este cunoscut ca furnizor de endorfine, „hormonul fericirii”, sigur nu toți suntem echipați pentru a face sport, dar sigur putem merge la o plimbare pe jos sau cu bicicleta, singuri sau cu familia și prietenii. Este suficient să stăm jumătate de oră în aer liber și ne vom simți mai bine. O altă metodă este altruismul, deși altruismul înseamnă a acționa în favoarea altei persoane în mod dezinteresat, din punct de vedere psihologic nu este posibil. Atunci când suntem altruiști, ne simțim bine și noi, ceea ce înseamnă că nu suntem tocmai dezinteresați.

Sâmbătă 22 ianuarie împreună cu familia voi combina cele doua activități în cadrul evenimentului WinterTri 2014, unde soțul meu va concura în beneficiul fundației Chance for Life. Vă invit să participați la acest eveniment. Chiar dacă nu sunteți înscriși în concurs, vă puteți bucura de o ieșire în aer liber și nu în ultimul rând de o donație în favoarea celor mai puțin norocoși decât voi: http://chanceforlife.galantom.ro/zoltanherczeg1

Fii proactiv

Acum mulți ani, printr-un concurs de împrejurări, am avut ocazia să iau parte la o întâlnire cu regretatul Stephen Covey, aici în România. La acea vreme nu știam nimic despre el și lucrările lui. Întâlnirea cu el mi-a suscitat interesul, mi-au plăcut atât atitudinea cât și ideile lui. Așa că am cumpărat câteva din cărțile lui și am fost încântată de ele, dar mai ales de ”Eficiența în 7 trepte, sau Un abecedar al ințelepciunii”.

Așa cum scrie și în titlul cărții, am găsit în această carte multă înțelepciune. Conceptele despre care vorbește nu îmi erau străine, dar modul în care sunt prezentate le face accesibile și pe înțelesul tuturor. Așa mi-a venit ideea unui workshop pe care l-am numit „Poți fi un om mai fericit!”.

În cadrul workshop-ului prezint și apoi lucrăm împreună la cele șapte deprinderi. Primele trei deprinderi ne ajută să evoluăm de la dependență la independență, fapt care ne asigură reușita personală. Următoarele trei deprinderi ne ajută să trecem de la independență la interdependență și ne asigură reușita publică, socială.

În powerpoint-ul de mai jos am prezentat prima deprindere „fii proactiv”, deprindere care are la bază fenomenul strict uman numit conștientizare sau capacitatea de a gândi procesul însuși al gândirii (metacognitia). Datorită acestui proces noi oamenii putem evalua experiențele altora și putem învăța de pe urma lor, precum și din propriile noastre experiențe și trăiri.

Noi nu suntem una cu ceea ce simțim și nici una cu ceea ce gândim. Facultatea de a conștientiza ne permite să ne distanțăm de noi, să ne „vedem” pe noi și paradigma eului nostru. Paradigma care ne afectează nu numai atitudinea și comportamentul, ci și felul în care îi vedem pe ceilalți. Așa cum spunea Covey „ea devine harta după care citim natura umanității.” Indiscutabil până nu înțelegem felul în care ne vedem pe noi și pe ceilalți, nu vom înțelege felul în care ceilalți se văd pe ei și lumea lor.

Fiind inconștienți de această stare de fapt, ne vom proiecta, fără știrea noastră, propriile noastre intenții asupra celorlalți, și ne vom crede obiectivi. Limitele conștientizării noastre sunt limitele pe care le avem în creearea relațiilor cu ceilalți.

Putem astfel extinde cele spuse de un alt mare gânditor, Donald Winnicott, despre a fi părinți la a fi oameni. Nu trebuie să fim oameni perfecți ci doar suficient de buni.