Copilul anxios

Anxietatea face parte din personalitatea noastră a tuturor, ea este cea care stă la baza instinctului de supraviețuire. Toți oamenii sunt anxioși din când în când, un anumit nivel de anxietate în anumite situații este adaptativ. La copil însă, anxietatea foarte mare, duce la emoții negative semnificative, și are efecte negative asupra capacității de integrare și funcționare în mediu. Copiii care sunt foarte anxioși sunt mai tot timpul supărați și le este greu să facă unele lucruri care pentru alți copii nu necesită efort. Atunci când copiii devin anxioși, această frică și agitație sunt molipsitoare, iar părinții pot fi copleșiți și îngrijorați. Iată câteva comportamente care ar putea fi semne de anxietate la copii:

• tulburări de somn;
• dureri precum cele de stomac, de cap, grețuri (care nu au cauză medicală);
• agitație puternică sau închidere în sine și izolare;
• dificultate de concentrare;
• evitare a unui lucru fără motiv logic;
• coșmaruri, chiar și in timpul zilei;
• atacuri de panică: respirație rapidă, extremități transpirate, bătăi accelerate ale inimii, față îmbujorată.

Din păcate, dacă această anxietate puternică nu este abordată, ea poate duce la tulburări emoționale în viitor.

Anxietatea are diferite cauze care țin de biochimia internă a copilului (temperamentul, ce este înăscut), cât și de factori stresori din mediul de viață. Predispoziția la anxietate se observă destul de ușor din primele luni de viață, de cele mai multe ori există un precedent în familie, părinți, bunici, unchi sau mătuși care au suferit sau suferă de anxietate. Acești copii sunt nervoși și irascibili, se tem de orice. Nu contează dacă temerile sunt întemeiate sau imaginare.

Poate cea mai comună sursă de anxietate la copiii mici este separarea de părinți. Formarea unui atașament puternic între părinte și copil este o componentă esențială în dezvoltarea sănătoasă. Prin eforturile pe care le face părintele să înțeleagă copilul și să reacționeze la nevoile lui, determină sentimentul de încredere și de dependență ce face ca bebelușul să fie atașat emoțional de părinte. De la acest atașament vine sentimentul de siguranță că lumea este un loc sigur și că nevoile lui vor fi satisfăcute. Ca parte a unei dezvoltări normale, copilul învață să aibă încredere și în alte persoane care nu fac parte din familie. Acesta se dovedește a nu fi întotdeauna un lucru ușor la copiii cu predispoziție la anxietate.

În jurul vârstei de nouă luni, copiii încep să facă diferența dintre figurile din familie și cele nefamiliare, anxietatea de străini apare deoarece le este greu să părăsească brațele părinților și să treacă în cele ale altui adult. Cu timpul și prin expunere, copiii vor avea încredere și în persoane care nu fac parte din familia lui.

O altă schimbare în procesul de dezvoltare apare în jurul vârstei de doi ani, când învață că părintele este o entitate separată de el și nu o extensie a lui. Acest lucru naște teama că, dacă părintele pleacă, s-ar putea să nu se mai întoarcă.

Din cauza atașamentului puternic și al anxietății de străini, este important să evitați să vă lăsați copilul pe o perioadă mai lungă în primii doi ani de viață.

Felul în care reacționează părinții la temperamentul anxios al copilului este vital. În mod ideal, părinții își învață copiii să tolereze separarea încă de la o vârstă mică, plecând și venind pe perioade scurte de timp pe perioada zilei. Părinții care stau tot timpul cu copilul provoacă dependență, care îl face pe copil să-i fie greu să se diferențieze în raport cu părinții și să creadă că poate supraviețui singur. La polul opus părinții care pleacă pe perioade lungi de timp, provoacă o anxietate de separare, deoarece copilul nu se poate baza pe prezența lor. Atât părinții prea implicați, cât și cei neimplicați expun copilul la riscul unei tulburări de atașament. Fără un atașament sănătos și un sentiment de individualizare, copiii devin anxioși și nu își asumă riscuri. Acest lucru micșorează capacitatea de a învăța și a-și dezvolta încrederea în sine.

Vă reamintesc câteva strategii de educare utile pentru copiii cu predispozitie la anxietate:

1. Validarea – spuneți-i copilului că înțelegeți ce simte;
2. Timpul centrat pe copil – 30 de minute pe zi;
3. Expunerea – va  depăși anxietatea făcând gradual, de multe ori, ceea ce-l sperie;
4. Terapia prin joc;
5. Modificarea comportamentului;
6. Observarea limitelor;
7. Consecințe;
8. Dialogul pozitiv cu sine.

Toți copiii trec prin experiența anxietății, de obicei episoadele sunt de durată scurtă și sprijinul oferit de părinți îi ajută să treacă peste ele. În cazul în care aveți un copil care nu răspunde pozitiv la tehnicile obișnuite de educație parentală vă sugerez să apelați la ajutor specializat.

Vă aștept la cabinet unde puteți învăța să fiți părinți mai buni.

PS: Dacă simțiți nevoia unei lecturi înainte de a veni la cabinet, vă recomand Effective Parenting for the Hard-to-Manage Child: A Skills-Based Book de Georgia A. DeGangi și Anne Kendall.