Prinți și prințese

A disciplina este îndatorirea noastră de părinți și aș putea-o rezuma la echilibrul dintre a oferi copilului și a cere de la el. Aud de multe ori la părinți expresia „vreau să-i ofer copilului meu tot ce eu nu am avut!”. Există însă un pericol în spatele acestei afirmații, și anume de a spune „da” mereu, tuturor cererilor adresate de copil. În felul acesta copilul învață că ceilalți trebuie să-i îndeplinească toate dorințele, fără a avea nici o obligație. Creștem niște mici dictatori, dar sub titlul de prinți și prințese.

Sigur că pentru fiecare părinte copilul lui este un prinț sau o prințesa, îi și alintăm în acest fel, însă uităm să adăugăm că sunt așa doar pentru noi și că ceilalți copii sunt asemenea  lor. Asta face din noi și din ceilalți, servitorii lor. Cât sunt mici acest lucru nu ne deranjează, pare cumva firesc. Când copilul nu face ceea ce îi cerem sau face chiar pe dos, de câte ori ne spunem „lasă, este prea mic sau mică”? Apoi pe la pubertate constatăm cu uimire și uneori cu furie că deși noi le dăm totul, nu sunt ascultători, nu vor să facă mai nimic, dar cer din ce în ce mai mult și mai multe.

La adolescență, foștii copii constată că societatea nu-i mai tratează ca pe niște prinți și prințese, ba mai mult, le cere foarte multe și le oferă ceva doar în schimbul respectării unor obligații și norme. Atunci apar problemele cele mai mari sub forma unor comportamente predelicvente, a depresiei, anxietății și altor dezechilibre psihice.

Nu spun că părinții nu ar trebui să ofere tot ce pot copiilor lor, ci doar să ceara în schimbul a ce oferă asumarea responsabilităților adecvate vârstei copilului și comportamente acceptate social. Să-i ajutăm să învețe valori precum munca, respectul, altruismul și altele importante pentru familie. Nu este niciodată prea devreme pentru a-i învăța să fie oameni.

Până la urmă creștem oameni pentru o societate care și așa ne oferă foarte puțin, și sigur noi ca părinți nu vom fi lângă ei toată viața lor pentru a le oferi tot ce au nevoie. A-i învăța că fericirea nu constă în a primi, ci în a oferi, și că fericirea lor nu este o îndatorire a părinților ci a fiecăruia în parte, este o condiție necesară maturizării și împlinirii personale.

Nu uitați, nu trebuie să fim părinți perfecți, ci doar suficient de buni!

Ghidul părintelui de adolescent

În călătoria noastră prin statutul de părinte, ne gândim că dacă am supraviețuit nopților nedormite din primii ani, crizelor din primele luni de grădiniță și nesfârșitelor teme și meditații din timpul școlii primare și gimnaziale, am scăpat de ce a fost mai greu. Dar există vorba aceea „Copil mic probleme mici, copil mare probleme mari” care ne ajunge chiar în clipele în care visăm să ne luăm o bine meritată vacanță din jobul de părinte, în care ne-am spetit în cei 14 ani de când cu bucurie și naivitate ne-am angajat.

Copilul a devenit puber, reclamă independența în condițiile în care nu este în stare nici să se trezească singur dimineața, uită să se spele pe dinți și refuză cu încăpățânare să-și asume și obligațiile atașate independenței. Pe de altă parte noi nu suntem pregătiți să lăsăm puiul să zboare din cuib, „dacă i se întâmlă ceva?”, „dacă nu ia cele mai bune decizii?”, dacă… Ne este greu să-i lăsăm să suporte consecințele acțiunilor lor și le luăm asupra noastră, uitând că nu vom fi toată viața lângă ei să le suportăm noi în locul lor.

Statutul nostru de părinte protector și care ia decizii pentru copil, peste noapte parcă, este anulat și nu mai este tolerat de copil, ne simțim de parcă ne-am pierde locul de muncă și competențele noastre de părinte cu greu câștigate. Cei mai mulți dintre noi ne repliem și începem să învățăm din nou să fim părinți, de data asta părinți de adolescenți. Pentru cei dispuși să se reinventeze ca părinți am gândit activitatea de mai jos, o activitate care face parte din seria „Poți fi un părinte mai bun!”.

Și nu uitați, nu este nevoie să fim părinți perfecți, ci doar suficient de buni.